Lucrezi de 20 de ani într-un domeniu, hai să presupunem că este vorba despre DTP, doar presupunem, fără apropouri. După douăzeci, 20, DOUĂZECI de ani ţi se oferă oportunitatea unui nou loc de muncă. Ai de creat un layout pentru un ziar şi să faci pe art designer-ul. Booon, faci layout-ul şi urmează să cunoşti echipa. Ajungi în redacţie, deschizi uşa unui birou pe care nu l-ai mai văzut niciodată, un birou care conţine nişte oameni necunoscuţi pentru tine, normal că nu baţi la uşă, eşti şef, ce pula mea. Îţi iei un aer de atotştiutor, ridici nasul cât mai sus şi scurtezi biroul cu privirea.  Un pulifrici, un labă tristă, un oarecare, un nimeni care deja era în acel birou are tupeul să-ţi întindă mâna ca să facă cunoştinţă. Îi răspunzi scurt, eşti şef, nu trebuie să vorbeşti tu prea mult. Afli că echipa lucrează pe MAC-uri şi în Quark. Asta cu doar 7 zile înainte de data hotărâtă pentru numărul 1. Deşi mie normal mi se pare ca tu să te informezi din timp despre condiţiile de muncă, echipa cu care o să lucrezi, detalii tehnice, etc. Hai să presupunem şi că băiatul este mai bun decât am presupus noi şi nu are nevoie de informaţiile acestea. Tu, ca şef, dai cu pumnul în masă, pui piciorul în prag şi ridici pretenţia, normală de altfel din partea unui şef, să se lucreze pe PC-uri şi în InDesign. Probabil te-ai aştepta ca echipa să nu fie de acord, să spună că nu are experienţă în InDesign, ei lucrând doar în Quark în ultimii ani. Dar echipa îţi rezervă o surpriză, sunt deschişi la nou şi vor să lucreze în InDesign, după care se şi pişă un pic pe tine explicându-ţi că MAC-urile sunt net superioare PC-urilor, cel puţin în domeniul acesta. Treci cu vederea ignoranţa lor nesimţită şi îi întrebi câţi ani de experienţă au în DTP. Te pufneşte râsul când auzi că fiecare dintre ei are 5-6 ani de experienţă şi doar câte 4-5 colaborări în această perioadă. Îţi ridici rapid un piedestal şi comunici echipei că de mâine începe pregătirea în InDesign.

A doua zi.

Echipa prezentă la ora stabilită în birou. Afli cu stupoare că au instalată suita CS3, nu e bună, tre’ să ne întoarcem în trecut şi să instalăm InDesign2. Te pui la un MAC şi primul lucru care îl faci este să înjuri mouse-urile de căcat, consideri că soluţia este o hârtie pusă sub ele. Nu e bine, problema este că tu nu ştii să ţii un mouse în mână. Apoi întrebi unde este tasta «delete» pe tastatură, tu nu trebuie să ştii asta, fiind şef nu greşeşti deci nu ai nevoie de acea tastă. Amu să închidem documentul, normal că tu ca şef nu trebuie să faci asta aşa că întrebi de unde se închide. Totul e normal până aici, adică ai douăzeci de ani de DTP, nu trebuie tu să ştii aşa ceva.

Şi te muţi la un alt MAC, să înveţi un alt fraier să lucreze în InDesign. Hai să presupunem că fraierul ăsta eu un ardelean care tace şi face. Şi încerci să îi explici tu cum să schimbe numărul de coloane într-un frame de text. Şi dai click dreapta pe frame, asta după ce retardatul de ardelean ţi-a arătat cum se dă un click dreapta pe un mouse de MAC. Şi te plimbi cu cursorul pe meniul proaspăt găsit, într-un final găseşti ce cauţi, dai click şi ţi se deschide boxul necesar şi îi arăţi respectivului de unde schimbă numărul coloanelor. La care nesimţitul, ignorantul îţi arată că există deja un box predefinit pentru aşa ceva, un box care este permanent pe ecran, un box care are nevoie de doar un click pentru a schimba numărul de coloane. Tu eşti şef, alegi calea cea lungă, nu te interesează scurtăturile, drept pentru care te-ai ridicat de la biroul lui şi ţi-ai căutat altceva de lucru.

Trebuie să facem stiluri de print pentru corectură. Dar nu putem să alegem soluţia normală şi să dăm print direct din InDesign, prima oară facem documentul PDF, abia apoi scoatem PDF-ul la imprimantă, că aşa e frumos. E, amu urmează o altă problemă, nu poţi să faci stilurile de pe MAC, trebuie să te duci acasă să le faci de pe PC. De parcă meniurile pe MAC sunt scrise în chineză, nu sunt exact la fel ca şi pe PC. Normal că mâine o să ai surpriza că stiluri de PC se pupă cu cele de MAC ca o piuliţă de 6 cu un şurub de 12, dar trebuie să-ţi justifici şi tu cumva munca.

E ceva anormal în cazul DTP-istului cu 20 de ani de experienţă în spate? Întreb şi eu să nu mor prost.

Aşadar, aşteptăm cu mare drag să vedem ce ne rezervă ziua de mâine.

Spre fericirea mea, nu eu sunt cel cu 20 de ani de experienţă

Acest articol nu implică instituţiile pentru care lucrez.