Pe băncile din lemn umflat de la prea multă ploaie, stăteau îmbrățișate cadravre putrezite.

Stoluri de păsări hidoase, ca niște câini lihniți cu bale în colțurile gurii, zburau peste lacul înghețat mult prea devreme ….

Copacii năpârleau și se aplecau sub greutatea timpului, păreau nişte balerine diforme.

Parcul era un morman de gri şi mucegai, un miros de toamnă schilodită de vreme mă înconjura, la fiecare pas totul se descompunea în urma mea, dar înaintam cu încredere, eram sigur că o să te găsesc. Tălpile mi se lipeau de mâzga puturoasă care copleşea covorul de frunze ruginite.

Îţi simţeam parfumul, venea de după mormanul de hoituri, vomitând întruna încercam să trec peste el. Te-am găsit, erai exact acolo unde te lăsasem, dar erai în braţele altuia. Aţi murit împreună, asta era datoria mea, eu trebuia să fiu cel care te ţine în braţe când era să-ţi verşi maţele, atunci când moartea avea să muşte bucăţi mici din carnea ta crudă. Eu trebuia să fiu cel care îţi aude ultimul strigăt de disperare, nu el. L-am împins cu piciorul, pieptul lui s-a crăpat şi viermi albi au început să colcăie în jurul lui. Îl devorau încet, priveam cu plăcere dansul macabru al dinţilor înfipţi în oasele lui.

M-am întins lângă tine şi ţi-am sărutat sânul drept, mici bucăţi din el mi-au rămas atârnând de buzele flămânde. Te mângâiam pe părul negru, îmi rămânea în mână. Gura mea o căuta pe a ta pentru a pecetlui legătura dintre noi doi…

Ai început să te descompui, viermii albi au început să colcăie în jurul nostru. Îi simţeam cum îşi înfig dinţii în mine, am reuşit să mai ţip o dată şi am murit cu capul pe pieptul tău plin de sânge şi carne descompusă.