Ceea ce veţi citi mai jos are mari şanse să ajungă o carte, prima, deşi eu sper să fie a doua. Amu eu vă rog să fiţi cât de răi puteţi fi şi să spuneţi cum vi se pare. Asta este doar o variantă brută, nu e încă finisată. dar vreau părerea voastră. Undeva pe la sfârşitul săptămânii o să apară şi continuarea şi sper ca o dată pe săptămână să vă pot oferi câte un capitol.

Noapte. Întuneric. O ploaie măruntă încearcă să spele păcatele demult adormitului oraş. Vântul îmi biciuie faţa nebărbierită. Mai ridic gulerul un pic şi trag mai bine gluga privind peste frunte. Merg în jos, oricum nu am ce privi în faţă, e totul negru. Îmi văd chipul obosit reflectându-se în bălţile proaspăt formate. Sar în ele şi apoi privesc cum apa-mi deformează faţa. Râd, e o distracţie care încearcă să mă reîntoarcă în copilăria demult apusă.

E atât de linişte. Se aud doar paşii mei grei pe piatra cubică şi muzica sinistră a picăturilor de ploaie care lovesc în acoperişurile de tablă ale caselor. De sus, nişte ochi uriaşi îţi urmăresc fiecare mişcare. S-ar putea să te sperie dacă eşti nou în oraş, dar nu ai de ce să te temi. De peste o mie de ani sunt martorii tăcuţi ai fiecărei mişcări din oraş. Au văzut multe: crimă, iubire, trădare, naştere, moarte, dar nu au cui să le povestească. Poate doar vechilor felinare cu petrol, felinare care aruncă o lumină roşiatică pe casele îmbătrânite. Da, cum de nu m-am gândit la asta niciodată? Umbrele aruncate de felinare sunt doar o încercare nereuşită de a reda poveştile martorilor tăcuţi. Nee, iar aberez din cauza frigului.

Mă opresc sub o streaşină mai mare. Aici nu bate ploaia. Cred că o să stau un pic să mă odihnesc. Scot pachetul de ţigări, bine că nu s-au udat. O mişcare rapidă a chibritului peste catran şi o lumină caldă mă înconjoară. Trag cu sete şi las fumul toxic să-mi invadeze plămânii. E o senzaţie plăcută, mă linişteşte, mă face să uit de tot pentru o perioadă de timp. Mă aşez pe piatra rece şi îmi sprijin spatele de o poartă din lemn masiv. Scârţâie timid, dar glasul îi este acoperit de lătratul unui câine. Închid ochii, dar nu dorm, noi nu dormim. Asta-i marea noastră problemă, de asta trebuie să ne ascundem în fiecare noapte, de asta trebuie să fugim întruna şi nu ne putem aşeza niciodată la casa noastră.

Nu v-am spus cine sunt, de fapt ce sunt, ce suntem noi. Noi suntem “lucizii”, nu dormim niciodată, suntem păstrătorii secretelor nopţii, ale vieţii şi ale morţii. Oamenii nu au înţeles niciodată asta, au vrut să fie ca noi şi, când şi-au dat seama că nu au cum, au început să ne măcelărească. Ne-au vânat fără pic de milă, femei, bărbaţi, copii, tineri şi bătrâni, nu conta pentru ei, trebuia să dispărem. Asta e marea problemă a oamenilor, distrug ceea ce nu pot să înţeleagă sau să aibă, sunt o fire slabă, uşor manipulabilă. Au mai rămas puţini “lucizi”, eu sunt singurul rămas în oraşul acesta. Puteam să fug cu ceilalţi, să mă ascund, dar eu nu sunt aşa. Am rămas să-mi păzesc oraşul din umbră. Eu sunt obediU, ziua sunt om iar noaptea un “lucid” vânat de cei pe care-i păzesc.

Ar trebuie să plec, nu e bine să stau prea mult timp în acelaşi loc. S-a oprit şi ploaia. Îmi mai aprind o ţigară, trag gluga peste ochi şi, privind în jos, plec mai departe. Nu am un loc în care trebuie să ajung. Important este să mă mişc şi să observ noaptea. A fost linişte până acum, sper să fie aşa şi mai departe. Mai sunt câteva ore până la zi.

Odată cu răsăritul soarelui oraşul se schimbă, nu mai e gri şi mohorât. Oraşul prinde viaţă şi culoare, devine un furnicar. Văd oamenii grăbiţi cum pleacă fiecare în direcţia lui, aceeaşi direcţie în fiecare dimineaţă. În fiecare zi calcă pe urmele zilei trecute, nu se abat nici măcar un pas. Oamenii iubesc rutina, altfel nu pot să-mi explic de ce nu încearcă să schimbe ceva. Mă bucur că nu sunt om, mă bucur că nu trebuie să fac parte din turma oarbă.

Comercianţii au început să-şi scoată tarabele în faţa magazinelor. Le e mai uşor să vândă aşa. Oamenii au devenit prea comozi pentru a mai intra în magazine.

“Mmm, covrigi proaspeţi!” Noi, “lucizii”, nu mâncăm, nu avem nevoie de mâncare, ne hrănim cu liniştea nopţii. Dar covrigii… tot timpul am fost atras de mirosul lor şi forma lor ciudată.

«Doi covrigi, vă rog!»

«obediU, obediU!»

Mă întorc să văd cine mă strigă. E godoV, printre puţinii oameni care ştie cine sunt cu adevărat. Cu covrigii în mână traversez către el. Stă, ca în fiecare dimineaţă, sprijinit de tejgheaua prăfuită plină de ziare.

«Ia zi, ai prins vreun “coşmar” azi-noapte?»

«Shhh, mai încet. Nu, nu am prins nimic, a fost o noapte liniştită.»

«Mai povesteşte-mi de “coşmarurile” prinse.»

«Nee, nu acum. Trebuie să-mi caut ceva de lucru, am rămas fără bani de ţigări.»

«De ce nu-ţi găseşti şi tu un serviciu stabil?»

«Nu, mersi. Ştii bine că nu suport rutina. Prefer să muncesc o zi-două pe unde apuc şi apoi să merg mai departe, să încerc ceva nou.»

«În ritmul ăsta nu o să te aşezi niciodată la casa ta.»

«De parcă aş putea. Sunt singurul “lucid” din oraşul ăsta şi nu am de gând să fug ca ceilalţi.»

«Treaba ta, dar eu zic că ar trebui să pleci. Se pare că au aflat că eşti în oraş. Uite ce scriu toate ziarele.», şi-mi împinge un teanc de ziare în nas.

«Nu-ţi fă tu griji pentru mine, mai bine te-ai gândi la familia ta. Am plecat, ne vedem mâine poate.»

A scrâşnit puternic din dinţi şi mi-a întors spatele cu superioritate. Nu suportă să se aducă vorba despre familia lui. E însurat cu o “divoancă”. “Divoncii” nu muncesc niciodată, ştiu doar să iasă în oraş şi să strice banii. “Divoancele” sunt şi mai rele, nu fac absolut nimic, dar tot timpul au pretenţii de la partenerii  lor. De aceea, de obicei se leagă de bătrâni plini de bani, nu trebuie să-i suporte prea mult.

gadoV era plin de bani până să o cunoască pe manovA. Avea propria afacere care mergea foarte bine, reuşise chiar să se extindă pe plan internaţional. După ce s-au legat, manovA i-a turnat trei copii şi i-a mâncat toţi banii. Acum, tot ce face este să stea acasă. Au angajat o bonă pentru copii şi o menajeră. gadoV munceşte toată ziua pentru a-şi întreţine familia. Nu vrea să se despartă de ea, nu o mai iubeşte, dar e legat de rutină, nu ar putea să se obişnuiască cu o altă femeie lângă el.

«Ziua bună! Aveţi nevoie de un om?»

«Nu, sunt bani puţini, nu aş avea cu ce să te plătesc.»

«Nu cer mult, bani de ţigări şi un loc unde să mă spăl.»

Aşa am ajuns vidanjeor, a 780-a meserie pe care o încercam în cei peste 300 de ani de când păzesc acest oraş. Ar trebui să-mi fie uşor, cunosc canalele oraşului ca pe propriile-mi buzunare. Aproape în fiecare noapte fugăresc câte un “coşmar” prin ele. E locul lor preferat. E împuţit ca şi ele. Nimeni nu se coboară-n canale, nu are cine să le deranjeze. Întotdeauna am privit canalele ca pe nişte intestine ale oraşului. Tot ce este netrebuincios oamenilor ajunge în ele, apoi tăcut călătoresc pe sub oraş, ca după câteva zile să se reverse în Râul Mare.

«O să lucrezi în tura de noapte.»

«Nu, nu pot să lucrez noaptea.»

Noaptea e singurul moment în care arăt ca un “lucid”, mă trădează ochii.

«De ce mă rog?»

«Ăăă, nu pot… ă… a… am frică de întuneric. Trebuie să fiu mereu înconjurat de lumină. Noaptea mereu arde lumina în odaia mea.»

«Mda… eşti femeie, nu bărbat. Începi mâine dimineaţă la prima oră.»

«Mulţumesc.»

Aveam o zi întreagă în faţă. Marea problemă era lipsa ţigărilor. Aş putea să-i cer lui gadoV nişte bani, dar ştiu câtă nevoie are de ei.

“Eh, nu oi muri eu din asta.” Mda, mă gândeam eu că nu o să prinzi gluma. Noi nu putem muri, dar putem fi ucişi. Doar un om ne poate ucide şi o poate face chiar simplu. Tot ce trebuie să facă este… Nu, nu pot să-ţi spun. La noapte poate o să te păzesc pe tine şi, din teamă sau… prostie, m-ai ucide. Mda, mai bine nu-ţi spun.

Tot nu am nimic de făcut, mă duc în Parcul Mare, nu am mai fost de ani de zile. Poate, trădat de nume, te-ai aştepta ca parcul să fie undeva în centru, dar nu e aşa, e la periferie, de fapt după periferie. De ce m-aş duce acolo, mă-ntrebi? O să vezi, stai să ajungem.

Case mari cu câte două-trei etaje. Case frumos colorate, cu geamuri mari şi tâmplărie de lemn alb. Case cu o curte mare în faţa lor, curte plină de verdeaţă şi copaci. Străzi curate cu piatră cubică. Oameni îmbrăcaţi la patru ace, “divoance” care te fac să întorci capul după ele involuntar. Toate acestea le las în urmă în timp ce mă îndrept spre parc. Casele devin tot mai mici până devin nişte cocioabe ridicate din cartoane. Aici sălăjluiesc “corile”, cea mai de jos categorie. Ştiu doar să fure şi să înşele. Nu se spală niciodată, e împotriva tradiţiei lor. De cum intri pe teritoriul lor un miros groaznic de putregai te izbeşte. Ochii ţi se înroşesc şi încep să-ţi lăcrimeze, mirosul groaznic îţi face nasul să sângereze şi-ţi înţeapă creierul ca o mie de ace minuscule. Simţi, parcă, mirosul cum ţi se lipeşte de piele, îţi îmbâcseşte părul şi hainele. Nici măcar “coşmarurile” nu intră aici, e prea mult chiar şi pentru ele. Eu am venit pregătit, am la mine mereu un tifon îmbibat în lavandă verde.

Mă grăbesc, chiar pot să zic că alerg. Picioarele mi se lipesc de gunoaiele cleioase aruncate peste tot. Odată era piatră cubică pe jos, a fost smulsă demult de “corili” şi vândută pentru băutură. Mai am un pic, pot să văd deja clădirile înalte ale periferiei.

Jegul începe să dispară, se schimbă şi mirosul, pe jos începe să apară asfaltul. Uite şi podul peste Râul Mare, odată trecut de el te afli în periferie. Periferia începe cu fabrici, nişte clădiri fără geamuri. Sunt ca nişte cuburi uriaşe de beton din care se aud necontenit zgomote mecanice. Au doar două uşi, pe una se intră iar pe cealaltă se iese. Uşile se deschid doar de trei ori pe zi când se face schimbul, în rest nici un muncitor nu are voie să iasă indiferent de ce s-ar întâmpla. De fapt, după cum bine vezi, periferia începea cu o fabrică, acum începe cu o ruină. Să tot fie vreo trei ani de când apele dezlănţuite ale Râului Mare au distrus fabrica de mase plastice. Era noapte când s-a întâmplat, apa a lovit fără nici un avertisment luând pe toată lumea prin surprindere. Un zgomot inimaginabil a cuprins întreaga periferie. Apa izbea pereţii fabricii rupând bucăţi întregi din betonul acesteia. Oamenii erau prinşi sub moloz. Peste o mie de oameni au murit striviţi sub dărâmături, înecaţi sau prinşi de vii de plasticul topit. Pe cei din urmă îi poţi vedea încă printre dărâmături, par nişte păpuşi în mărime naturală. Cei care stau în aproprierea fostei fabrici spun că noaptea îi poţi auzi cum îşi strigă durerea. Autorităţile nu au permis oamenilor să-şi îngroape rudele moarte, totul a fost lăsat aşa, intact, ca un tablou morbid care să amintească de puterea apei.

Dar să trecem mai departe, mă deprimă locul acesta. Cum treci de fabrici se pot vedea blocurile, sunt nişte uriaşi din beton, au cel puţin 20 de caturi fiecare. În ele stau câte 200-300 de oameni, stau înghesuiţi în nişte cuburi micuţe separate doar de un perete subţire de carton. Fiecare cub are câte un gemuleţ, un loc în care se spală şi unul unde mănâncă, de dormit dorm pe unde apucă. Între blocuri se află câte o alee încadrată de iarbă verde-crud. Un verde care contrastează puternic cu griul blocurilor, aducând o pată de culoare periferiei. La fiecare intersecţie stă câte un grup de “colacari”. Par periculoşi, dar nu sunt. Sunt foarte proşti şi snobi, numai gura e de ei şi odată despărţiţi de grupul lor sunt doar nişte pisicuţe speriate.

Simţi? Simţi mirosul? Ne apropiem de Parcul Mare. De cum treci calea ferată asfaltul dispare. Pământul este acoperit de iarbă scurtă, dispar clădirile. Cerul este albastru, doar doi nori încearcă să reziste în oceanul senin. Aici e singurul loc în care mai poţi auzi păsările cântând. Şi cântă mai frumos decât oriunde în lume. Trilul lor intră într-o armonie perfectă cu sunetul copacilor, oferind o adevărată simfonie celor care se opresc pe băncile de pe marginea lacului. E plin de bărci pe lac, cupluri de îndrăgostiţi îşi declară dragostea printre lebedele pestriţe. Copii alearcă printre florile multicolore împrăştiind bucurie cu râsetele lor cristaline.

Aici tot timpul e senin, indiferent de anotimp, mereu e verde şi linişte. Aici trăiam noi, “lucizii”, aici era casa noastră, de aceea nu o să vezi clădiri, nu o să vezi betoane. Sunt curios, cât timp o să mai fie aşa, cât o să mai dureze până când oamenii vor decora şi locul acesta cu betoane şi oţel?

Hai să-ţi arăt locul meu preferat, unde mergeam mereu când eram copil. Uite, vezi copacul acela mare? Da, acela, cel mai mare şi mai verde. Pare a fi stăpânul copacilor. Aici, exact aici la rădăcina asta de pe marginea lacului veneam. Pare mai mică acum sau poate am crescut eu. E atât de linişte, umbra copacului te face să te simţi mic şi nesemnificativ. Apa, în partea asta a lacului, pare mai limpede, roua nu dispare niciodată de pe firul de iarbă.

Nimeni nu vine până aici, e prea departe şi nu sunt bănci. Oamenilor le e frică să se aşeze direct pe iarbă, le e frică de gâze, le e frică de natură. Mă întind un pic, simt atingerea muşchiului proaspăt crescut pe rădăcina copacului, aud forfota gâzelor în iarbă, picioarele goale-mi stau în apa rece a lacului, închid ochii.

Mă ridic brusc, simt ca şi cum ceva m-ar lovi la picioare. E un cadavru. Se loveşte uşor de rădăcina copacului animat de valurile lacului. Mă aplec şi-l trag pe mal. E o femeie. Mă rog…era. Nu pare să fie moartă de mult timp. După urmele de pe gât îmi dau seama că a fost strangulată. Dar de ce? Cine? E atât de frumoasă. Părul lung şi negru ca pana corbului, uşor ondulat, ochii mari de un verde atât de puternic încât te poţi îneca în ei sunt conturaţi de gene negre şi dese. Un nas mic şi nişte pomeţi cu câţiva pistrui timizi. Gura mică cu buze cărnoase încă de un roşu aprins este întredeschisă lăsând să se vadă nişte dinţi de un alb orbitor. Sâni rotunzi şi fermi cu sfârcuri roz întărite de  apa rece. Piele albă şi catifelată. De ce ar omorî cineva o fiinţă atât de perfectă? Trebuie să aflu. E târziu deja, nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Trebuie să ajung în centru să apăr oamenii de “coşmaruri”. Dar ce fac cu cadavrul? Nu pot să-l las aici, dar nici să-l iau cu mine.

…

Noapte. Întuneric. E senin şi cald astăzi. Nu mă pot concentra deloc, mă gândesc întruna la cadavrul acelei femei. Mă aşez pe bordura rece şi scot pachetul de ţigări, mai am doar una.

«O să fie o noapte lungă», şoptesc către felinarul de peste drum, în timp ce trag cu sete fumul toxic.